True love

Acum aproximativ două săptămâni am auzit o mică povestire care m-a impresionat într-un mod plăcut, de aceea vreau să o împart cu lumea. Şi când spun lumea, mă refer la cele trei, patru persoane care mi-au urmărit blogul. Nu o să folosesc expresii pompoase sau mai ştiu eu ce metafore sau epitete, o să spun povestea cum am auzit-o. Dar nu mai trag de timp şi o să încep scurta povestioară care are un deznodământ cât se poate de plăcut şi adevărat (cel puţin aşa mi-ar place să cred)...
Cu mult timp în urmă se spune că pe o insulă, undeva în Oceanul Atlantic locuiau toate sentimentele şi trăirile omeneşti : dragostea, tristeţea, mândria, ura, etc. La un moment dat cineva a venit şi a anunţat că insula este pe cale să se scufunde în apele oceanului şi că ar fi bine ca toată lumea să îşi construiască o barcă şi să părăsească în următoarele zile acea insulă. Toţi s-au apucat să îşi contruiască bărcile, mai puţin dragostea, care e mai euforică de fel. Iată însa că a venit şi ziua în care toate sentimentele trebuiau să părăsească insula. Toţi s-au urcat în bărcile construite, mai puţin dragostea, care doar atunci s-a trezit la realitate şi a început să se roage în stânga şi în dreapta dacă nu binevoieşte cineva să o ia şi pe ea în barcă. Astfel pe lânga ea a trecut mai întâi barca mândriei. Dragostea i-a cerut cu insistenţă să îi dea voie să urce şi ea la bord, însă mândria cum e ea cu nasul pe sus, i-a răspuns că nu are nevoie de alţi pasageri, ea e mândria, nu are nevoie de nimeni. Următoarea barcă era a bogăţiei, încărcată cu zeci de saci de aur şi nestemate. Dragostea i-a cerut şi acesteia să o lase să urce la bord, însă bogăţia i-a răspuns răspicat că decât să o i-a la bord mai bine mai pune câţiva saci de aur în plus,pe care să îi ducă pe celălalt ţărm. Şi tot aşa pe rând toate sentimentele şi trăirile au refuzat-o, până ce, parcă de nicăieri a apărut un bătrânel cu o barcă şi i-a spus dragostei să urce la bord fără ca aceasta să apuce să îi ceară acest lucru. Dragostea a urcat la bordul bărcii şi într-un final toate sentimetele au ajuns în siguranţă pe ţărmul celălalt. Toţi au debarcat iar în agitaţia ce s-a format, dragostea nu a apucat să îi mulţumească bătrânelului pentru gestul său nobil. Acesta a plecat cu barca iar dragostea a început să întrebe dacă nu ştie nimeni cine era bătrânelul cel milos. Toţi au ridicat din umeri, mai puţin înţelepciunea, care a dezvăluit identitatea acestui străin binevoitor. Bătrânelul era defapt timpul, căci doar timpul poate preţui „adevărata dragoste...” .