Ankunft in Deutschland

Speram ca prima mea postare pe anul 2012 să fie una plină de optimism, însă deocamdată nu îndrăznesc să mă gândesc la niciun rând din "To Do List-ul" meu. Nu vreau să fiu înţeles greşit, optimism este, dar nu în cantităţile pe care mi le-am imaginat în ziua în care am părăsit Patria Mamă. Aici totul e bine organizat, curăţenia este la ea acasă şi spre marea mea mirare nemţii sunt foarte amabili, în ciuda faptului că mulţi mi-au zis că sunt un popor rece. Din contră, te ajută când ceri indicaţii despre cum poţi ajunge în centru cu S-Bahn-ul, îţi schimbă chiar şi bani (nu mi-a venit să cred, având în vedere că suntem străini cu o reputaţie totuşi şifonată) sau pur şi simplu îţi spun un "danke sehr", când te fereşti din calea unei doamne în vârstă într-un cărucior cu rotile electric, care circula mai repede decât tine pe un trotuar dintr-un oarecare cartier de lângă Frankfurt. E multă linişte, asta probabil şi pentru că locuim într-un cartier rezidenţial unde predomină persoanele de vârsta a-3-a. Totuşi liniştea aceasta este întreruptă uneori de sunetul puternic al avioanelor care aterizează sau decolează de pe aeroportul din Frankfurt, sau de câteva ţipete de bucurie ale copiilor din şcolile primare din zonă, atunci când iasă în pauze şi se avântă spre leagănele special amenajate din curţile şcolilor. Ceea ce m-a impresionat încă din prima zi a fost faptul că aici chiar se pune preţ pe reciclare şi totodată e facută cu cap. În supermarket-urile din apropiere sunt instalate aparate speciale în care introduci pet-urile goale şi primeşti înapoi un bon cu o sumă acumulată, sumă care ţi se decontează la casă după ce ţi-ai făcut cumpărăturile. Ar trebui să luăm exemplu de la ei, cultura începe încă de la reciclare zic eu, dar noi suntem foarte departe de aşa ceva...păcat. Am fost două zile în centrul Frankfurtului de când sunt aici. Tot ceea ce pot spune e că n-am mai văzut niciodată (live) atâtea naţionalităţi în acelaşi loc : nemţi, turci, chinezi, polonezi, ruşi, indieni, afro-americani, români (nu aveam cum să îi uit), etc. Nimeni nu te măsoara din ochi, toată lumea e în mişcare, cam greu să socializezi în oraşele astea mari. Magazine cu haine unul lângă celălalt, mall-uri, cafenele şi ici colo câte o operă, câte o catedrală, evident, am ajuns în centrul vechi al oraşului. Până aici toate bune, dacă e vorba de oraş, acomodare, deşi nu sunt eu un om al oraşelor mari şi implicit al aglomeraţiei, dar precis nu o sa rămân aici. Problema e cu lucrul. De când sunt aici mi-am făcut acte şi am tot aşteptat să ni se spună când mergem la muncă, dar încă nu s-a rezolvat şi încet încet îmi pierd răbdarea. 2012 trebuia să înceapă cu stări de bine şi optimism, nu am nevoie de piedici în drumul care duce spre îndeplinirea dorinţelor şi viselor din "To Do List-ul" meu. Sper totuşi că încet toate vor intra în normal. Vorba tatălui meu : "Trebuie să ai răbdare, că uşor toate se rezolvă". Răbdare, cred că e cuvantul magic în multe situaţii, timpul le rezolvă pe toate, inclusiv problemele legate de dragoste, că tot e acolo al-6-lea număr din lista mea. Şi dacă tot e să citez expresii înţelepte şi pline de optimism, aş dori să închei cu : "Nu dispera când greul te apasă!" a domnului O.C., un om deosebit. Va urma...

To Do List - 2012

1. Să fiu fericit!
2. Să îmi recapăt optimismul!
3. Să lupt pentru visele mele!
4. Să bifez cel puţin unul din ele!
5. Să descopăr ce vreau să fac pe viitor!
6. Să mă îndrăgostesc (aceasta e din horoscopul Capricornului pe 2012)!

True love

Acum aproximativ două săptămâni am auzit o mică povestire care m-a impresionat într-un mod plăcut, de aceea vreau să o împart cu lumea. Şi când spun lumea, mă refer la cele trei, patru persoane care mi-au urmărit blogul. Nu o să folosesc expresii pompoase sau mai ştiu eu ce metafore sau epitete, o să spun povestea cum am auzit-o. Dar nu mai trag de timp şi o să încep scurta povestioară care are un deznodământ cât se poate de plăcut şi adevărat (cel puţin aşa mi-ar place să cred)...
Cu mult timp în urmă se spune că pe o insulă, undeva în Oceanul Atlantic locuiau toate sentimentele şi trăirile omeneşti : dragostea, tristeţea, mândria, ura, etc. La un moment dat cineva a venit şi a anunţat că insula este pe cale să se scufunde în apele oceanului şi că ar fi bine ca toată lumea să îşi construiască o barcă şi să părăsească în următoarele zile acea insulă. Toţi s-au apucat să îşi contruiască bărcile, mai puţin dragostea, care e mai euforică de fel. Iată însa că a venit şi ziua în care toate sentimentele trebuiau să părăsească insula. Toţi s-au urcat în bărcile construite, mai puţin dragostea, care doar atunci s-a trezit la realitate şi a început să se roage în stânga şi în dreapta dacă nu binevoieşte cineva să o ia şi pe ea în barcă. Astfel pe lânga ea a trecut mai întâi barca mândriei. Dragostea i-a cerut cu insistenţă să îi dea voie să urce şi ea la bord, însă mândria cum e ea cu nasul pe sus, i-a răspuns că nu are nevoie de alţi pasageri, ea e mândria, nu are nevoie de nimeni. Următoarea barcă era a bogăţiei, încărcată cu zeci de saci de aur şi nestemate. Dragostea i-a cerut şi acesteia să o lase să urce la bord, însă bogăţia i-a răspuns răspicat că decât să o i-a la bord mai bine mai pune câţiva saci de aur în plus,pe care să îi ducă pe celălalt ţărm. Şi tot aşa pe rând toate sentimentele şi trăirile au refuzat-o, până ce, parcă de nicăieri a apărut un bătrânel cu o barcă şi i-a spus dragostei să urce la bord fără ca aceasta să apuce să îi ceară acest lucru. Dragostea a urcat la bordul bărcii şi într-un final toate sentimetele au ajuns în siguranţă pe ţărmul celălalt. Toţi au debarcat iar în agitaţia ce s-a format, dragostea nu a apucat să îi mulţumească bătrânelului pentru gestul său nobil. Acesta a plecat cu barca iar dragostea a început să întrebe dacă nu ştie nimeni cine era bătrânelul cel milos. Toţi au ridicat din umeri, mai puţin înţelepciunea, care a dezvăluit identitatea acestui străin binevoitor. Bătrânelul era defapt timpul, căci doar timpul poate preţui „adevărata dragoste...” .

De ce nu ne putem elibera de trecut?

E o simplă întrebare, dar nu cred că are un răspuns atât de simplu. Eu cred că de vină e doar mintea umană, acest sistem complex care funcţionează ca un burete, dornic să asimileze cât mai multă informaţie, având un spaţiu nelimitat, care pare a fi păzit de un fel de gardian al minţii, a cărui misiune este să nu lase pe nimeni şi nimic să steargă nici cea mai mică amintire a trecutului, dureroasă sau nedureroasă. Aş vrea să uit atâtea lucruri, dar poate că nu sunt de dat uitării. Cred însă că dacă aş deţine pilula uitării, nu aş ezita, aş închide ochii şi aş înghiţi-o fără să mă gândesc la consecinţe. Aş începe o noua viaţă, cu o nouă identitate. Ar fi ca un fel de reîncarnare, doar că aş fi transpus în acelaşi corp. Salvează-mă de pilula uitării...

Music is a feeling

A venit timpul. Spuneam în prima mea postare că o să scriu câteva rânduri despre muzică şi cum îmi influenţează viaţa de zi cu zi. Cred că e greu de explicat pentru fiecare ceea ce simte când ascultă o melodie preferată, fiecare dintre noi simţim muzica altfel, fiecare avem alte trăiri. Pentru mine muzica este cel mai bun prieten. Dacă stai bine şi meditezi asupra a ceea ce am spus, îti dai seama că ea e mereu acolo când ţi-e greu, când eşti fericit, din diferite motive (ai realizat ceva de care eşti mândru, te simţi bine alături de cineva, etc.). Niciodată nu te părăseşte, e acolo când ai nevoie. Eu unul am doua trăiri legate de muzică, iar una din ele o pot descrie, în aşa fel încât să trezească în mintea oricui o imagine vizuală. Când ador o melodie, de obicei este vorba de o "reprezentantă" a genului progressive, mă imaginez undeva la mare altitudine (munte, deal), stând cu braţele deschise şi imaginându-mi că o cameră video se învârte în jurul meu. În momentele acelea pur şi simplu simt ca explodez, dar nu ca o bomba cu ceas, ceva mai puţin violent. De asemenea această primă stare, este cea care e probabil sursa optimismului meu, pe care din păcate l-am pierdut anul acesta şi nu îmi pot explica de ce, pentru ca nu ar fi drept să las pe nimeni şi nimic să imi fure această stare pe care de obicei o transmit celorlalţi indivizi dragi mie. Sună cam dur indivizi, dar e de notat că îmi sunt dragi şi asta e tot ceea ce contează. Cealaltă stare e mult mai grea de explicat, pentru că niciodată nu e la fel. Defapt cred că sunt două stări care îmi sunt imprimate de către genul chill out, gen muzical care mă duce în două locuri de obicei, unul abisal, din care am uneori impresia că nu mai pot să îmi revin şi unul presărat cu puţin optimism, datorită unor imagini care mi le trezesc sunetele tandre ale acestui gen. Sunt imagini din trecut (cum ar fi doi tineri singurei undeva deasupra unui oraş presărat cu mii de luminiţe, îmbraţişaţi, dansând pe melodiile pe care le adoră, singurii lor martori fiind luna şi stelele, carul mic şi carul mare în special), sau dorinţe pentru viitor (care nu le pot spune aici pentru că atunci nu ar mai fi o surpriză pentru "ea"). Ca orice om care adora muzica, am o colecţie personală de melodii pe care uneori mi-e greu să le împărtăşesc cu alţii, poate din teama că o să îşi piardă din semnificaţie, de aceea le dăruiesc doar unei persoane dragi mie. Am un fişier denumit "Special", unde ţin aceste mici comori ale trecutului şi deşi unele îmi trezesc amintiri dureroase uneori, pur şi simplu nu le pot şterge. Ar fi ca şi cum aş şterge câte o părticică din ceea ce a devenit sufletul meu până acum, şi nu pot. Concluzia mea e următoarea: viaţa fără muzică e ca o imagine fără culoare, ca un chip fără zâmbet, mai mult, ca un suflet gol. Te rog umple-mi sufletul...

Odată şi odată trebuia să se întâmple...

Nu ştiu cum ar trebui să fie o primă postare pe un blog personal, poate sună banal, dar eu o să încep cu un simplu "Bună!" şi de aici sper ca fiecare cuvânt să tresară automat în mintea mea şi ideile să curgă ca în timpul unui examen scris la vreo materie oarecare, când ştii exact ce trebuie să scrii însă eşti presat de timp şi nu eşti sigur că o să termini. Demult imi doresc să scriu despre cea mai mare pasiune a mea, muzica, şi cum îmi influenţează viaţa de zi cu zi. Azi însă nu am starea necesară, dar "odată şi odată" trebuia să postez ceva pentru a îmi face curaj pentru viitoarele postări. Aşa că, primul pas fiind făcut, nu rămâne decât să îmi găsesc starea de spirit necesară şi să îmi aştern cândva ideile într-o căsuţă albă şi iniţial goală. Cu siguranţă..."Va urma..."