De ce nu ne putem elibera de trecut?

E o simplă întrebare, dar nu cred că are un răspuns atât de simplu. Eu cred că de vină e doar mintea umană, acest sistem complex care funcţionează ca un burete, dornic să asimileze cât mai multă informaţie, având un spaţiu nelimitat, care pare a fi păzit de un fel de gardian al minţii, a cărui misiune este să nu lase pe nimeni şi nimic să steargă nici cea mai mică amintire a trecutului, dureroasă sau nedureroasă. Aş vrea să uit atâtea lucruri, dar poate că nu sunt de dat uitării. Cred însă că dacă aş deţine pilula uitării, nu aş ezita, aş închide ochii şi aş înghiţi-o fără să mă gândesc la consecinţe. Aş începe o noua viaţă, cu o nouă identitate. Ar fi ca un fel de reîncarnare, doar că aş fi transpus în acelaşi corp. Salvează-mă de pilula uitării...

Music is a feeling

A venit timpul. Spuneam în prima mea postare că o să scriu câteva rânduri despre muzică şi cum îmi influenţează viaţa de zi cu zi. Cred că e greu de explicat pentru fiecare ceea ce simte când ascultă o melodie preferată, fiecare dintre noi simţim muzica altfel, fiecare avem alte trăiri. Pentru mine muzica este cel mai bun prieten. Dacă stai bine şi meditezi asupra a ceea ce am spus, îti dai seama că ea e mereu acolo când ţi-e greu, când eşti fericit, din diferite motive (ai realizat ceva de care eşti mândru, te simţi bine alături de cineva, etc.). Niciodată nu te părăseşte, e acolo când ai nevoie. Eu unul am doua trăiri legate de muzică, iar una din ele o pot descrie, în aşa fel încât să trezească în mintea oricui o imagine vizuală. Când ador o melodie, de obicei este vorba de o "reprezentantă" a genului progressive, mă imaginez undeva la mare altitudine (munte, deal), stând cu braţele deschise şi imaginându-mi că o cameră video se învârte în jurul meu. În momentele acelea pur şi simplu simt ca explodez, dar nu ca o bomba cu ceas, ceva mai puţin violent. De asemenea această primă stare, este cea care e probabil sursa optimismului meu, pe care din păcate l-am pierdut anul acesta şi nu îmi pot explica de ce, pentru ca nu ar fi drept să las pe nimeni şi nimic să imi fure această stare pe care de obicei o transmit celorlalţi indivizi dragi mie. Sună cam dur indivizi, dar e de notat că îmi sunt dragi şi asta e tot ceea ce contează. Cealaltă stare e mult mai grea de explicat, pentru că niciodată nu e la fel. Defapt cred că sunt două stări care îmi sunt imprimate de către genul chill out, gen muzical care mă duce în două locuri de obicei, unul abisal, din care am uneori impresia că nu mai pot să îmi revin şi unul presărat cu puţin optimism, datorită unor imagini care mi le trezesc sunetele tandre ale acestui gen. Sunt imagini din trecut (cum ar fi doi tineri singurei undeva deasupra unui oraş presărat cu mii de luminiţe, îmbraţişaţi, dansând pe melodiile pe care le adoră, singurii lor martori fiind luna şi stelele, carul mic şi carul mare în special), sau dorinţe pentru viitor (care nu le pot spune aici pentru că atunci nu ar mai fi o surpriză pentru "ea"). Ca orice om care adora muzica, am o colecţie personală de melodii pe care uneori mi-e greu să le împărtăşesc cu alţii, poate din teama că o să îşi piardă din semnificaţie, de aceea le dăruiesc doar unei persoane dragi mie. Am un fişier denumit "Special", unde ţin aceste mici comori ale trecutului şi deşi unele îmi trezesc amintiri dureroase uneori, pur şi simplu nu le pot şterge. Ar fi ca şi cum aş şterge câte o părticică din ceea ce a devenit sufletul meu până acum, şi nu pot. Concluzia mea e următoarea: viaţa fără muzică e ca o imagine fără culoare, ca un chip fără zâmbet, mai mult, ca un suflet gol. Te rog umple-mi sufletul...